Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim.
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu 1-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Vinovatul dovedit

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat – zise ţăranul – dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceas¬ta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dragoste de mamă

O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti – i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta…
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mamă.

“După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.” (Fericitul Ieronim)

Sfânta Cruce

Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel e, a poruncit să fie făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme, în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Crucea Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă.
“Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne. ” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Taina Sfintei Spovedanii

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? – îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum 1-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

“Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Sfânta simplitate

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi.”
(Christos Yannaras)

O mână de ajutor

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?
- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
- Da?! – zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
- Sunt generalul acestei divizii …
“Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora.” ( Sfântul Ambrozie )